ICOANA ZILEI

 

CALENDAR ORTODOX

  

 

Proiectie Film - 7 Cuvinte

   Ne intalnim iarasi, de data aceasta pentru a ne imbarbata de puterea de marturisire a Parintelui Gheorghe Calciu.

Proiectie Film - 7 Cuvinte  - 1 iulie 2016 1

   Va asteptam cu drag, de la mic la mare!

 

Cine a fost Părintele Gheorghe Calciu?

   Pr. Gh Calciu cu mama si rudele la Mahmudia 1972A fost un om „mic la stat”, cum ar spune cronicarul, cu căutătură scânteietoare, după cum îi era şi mintea cea însetată de cunoaştere şi frumuseţe, cu glas potolit, dar ferm, cu inimă mult-cuprinzătoare, tare ca diamantul şi delicată precum nuferii Deltei, cu condei ascuţit în a despica adevărul de minciună şi cu mână prea uşoară în a dezlega păcatele oamenilor şi a le lega rănile sufleteşti.

   S-a născut pe 23 noiembrie 1925, în Mahmudia cea udată de apele Dunării, un mic sat din Tulcea, fiind al unsprezecelea copil al lui Ştefan şi al Anei Calciu. Ii plăcea să povestească mereu că provine dintr-o familie de ţărani simpli, dar cu frică de Dumnezeu şi, cerând mai-nainte iertare profesorilor de teologie, mărturisea nu fără umor şi nostalgie că de la mama sa a învăţat mai multă teologie decât a deprins mai pe urmă în învăţământul academic.

   De la mama a auzit Vieţile Sfinţilor, de la dânsa a primit învăţătura Cazaniei şi tot ea i-a fost primul dascăl în lucrarea rugăciunii. Spre sfârşitul vieţii, Părintele recomanda tu­turor rugăciunea ţăranului simplu, rugăciu­nea mamei sale, pe care o auzea mereu gră­ind prin ogradă cu Dumnezeu:

„Doamne, Tu vezi că găinile n-au mai făcut azi ouă, iar eu am atâtea guri de hrănit… Doamne, uite că vaca nu mai dă lapte, spune-mi Tu cum să fac… Doamne, uite că ăla mic nu mă ascultă şi de acuma eu îl las la grija Ta…”.

   Lumea curată a satului, cu văzduhul încă senin şi liniştit de deasupra ţării înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, au însemnat timpul şi locul în care s-a pecetluit în sufletul micului Gheorghe lumina dumnezeieştii cre­dinţe creştine.

Povestea Părintele:

Mi-aduc aminte cum, copil fiind, am auzit citindu-se la biserică des­pre un pustnic care, fiind nevoit să treacă peste un râu foarte mare, s-a rugat lui Dumnezeu şi a trecut pe apă ca pe uscat. Şi ce m-am gândit eu? In grădina noastră, tata lăsa mereu un petic de pământ nelucrat… Acolo creşteau în voie urzici usturătoare… Deci m-am rugat fier­binte lui Dumnezeu să mă ajute să trec prin urzici desculţ, fără să mă urzic. Aveam, cred, vreo şase-şapte ani… Grădina noastră era lipită de gardul bisericii şi icoana Sfântului Nicolae privea drept la noi în grădină. M-am rugat deci şi Sfântului Nicolae să mă ajute… O în­credere deplină mă îndemna să păşesc. In clipa în care am păşit în urzici, s-a întâmplat ceva: o Lumină puternică a cuprins întreaga grădină. Puteam vedea fiecare detaliu al stratului cu urzici, cele care erau sub piciorul meu ca şi cele de departe. Mugurii copacilor, iarba, zarzava­turile, toate erau lângă mine, de parcă aş fi fost în fiecare loc şi nici un obiect nu arunca vreo umbră pe pământ. Lumina străpungea totul… Nu mă gândeam că aş putea fi urzicat şi nici nu eram… Aveam o mare fericire în mine… Parcă timpul şi distanţele nu mai existau…”.

Vârsta tinereţii

   Mai târziu, tânărul Gheorghe Calciu a urmat Liceul „Principele Carol” din Tulcea, unde a cu­noscut mai îndeaproape şi s-a înscris în Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret a Mişcării Legionare, mişcare ce însufleţea la acea vreme tineretul antico­munist al ţării. „M-a atras la ei credinţa şi dragostea de neam” — avea să mărturisească Părintele Calciu, fără regrete, la vârsta cărunteţilor.

   „In primul rând ni se cerea să fim elevi foarte buni, să nu avem aba­teri, să nu facem lucruri rele, să fim primii în toate. Toată activitatea era preponderent educativă, nu aveam nici un fel de implicaţie politică. In gene­ral făceam ceea ce ne învăţau şcoala şi Evanghelia”.

   Mai apoi va alege să urmeze — spre mira­rea profesoarei de română, care îl aprecia ca fi­ind foarte talentat la literatură — Facultatea de Medicină, înţelegând profesia de doctor ca una de slujire şi ajutorare a oamenilor.

   Pe când era în anul doi de Medicină, a găz­duit la cămin un tânăr legionar din Tulcea, fapt pentru care a fost arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, o noapte nefastă, cu numărul cel mai mare de arestări din istoria prigoanei comuniste din România, când 15.000 de studenţi au umplut be­ciurile Securităţii. De altfel, anul 1948 a însemnat instalarea deplină la putere a Partidului Comunist, care acaparase toate structurile şi se voia atotputer­nic, într-adevăr, a rămas de neclătinat în România vreme de aproape cincizeci de ani.

   După o anchetă sălbatică, cu umilinţe şi bă­tăi, a urmat procesul, unde Gheorghe Calciu a primit opt ani de temniţă grea pentru „activitate împotriva siguranţei statului”.

Nu s-au adus nici un fel de probe, că nu trebuia să aibă do­vezi”, îşi amintea Părintele.

Inchisoarea Piteşti – pogorârea la iad

  „Suferinţa a fost o problemă căreia nu i-am găsit atunci nici un fel de explicaţie, ci am socotit că aşa a fost voia lui Dumnezeu cu noi”.

  Intrând în închisoare, a cunoscut mai întâi duhul adânc creştin ce domnea atunci în Piteşti, duh de rugăciune şi dragoste creat în jurul de­ţinuţilor arestaţi de Antonescu în 1941-1942, printre care erau Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim şi mulţi alţii.

  “Aveam program de rugăciune, program de dezbateri, făceam şi cenaclu literar… Asta în ca­drul celulei, că n-aveam voie să circulăm. Dar comunicam cu ceilalţi prin Morse, prin ciocă­nit în perete… Şi tot timpul veneau mesaje de la Gafencu şi ceilalţi să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm… Imi amintesc că pe etajul nostru s-a organizat rugăciunea continuă“.

  Ceea ce a urmat apoi în viaţa închisorii Piteşti a fost ceea ce istoricii au numit „fe­nomenul reeducării”, o perioadă cu violenţe, umiliri şi blasfemii ce a întrecut, prin duritatea sa, orice închipuire, depăşind cele petrecute în Rusia şi în alte locuri ale gulagului comu­nist. Inainte de începerea torturilor, deţinu­ţilor li s-a aplicat un regim aspru de înfome­tare, încât majoritatea ajunseseră să aibă sub patruzeci de kilograme. După ce rezistenţa trupească a fost adusă la limită, Securitatea, infiltrată cu abilitate în rândul deţinuţilor şi folosindu-se de Eugen Ţurcanu, a organizat adevărate băi de sânge, urmărind ca prin tor­turi repetate să obţină schimbarea modului de a gândi al victimelor, ruperea lor de trecut şi asumarea ideologiei comuniste. Blasfemiile puse la cale în sărbătorile creştine, batjocori­rea valorilor şi a oamenilor dragi, iar în final lepădarea de Dumnezeu erau semnele ce pro­bau, în ochii Securităţii, formarea „omului nou” al reeducării. Era vorba de o spălare a creierului, în înţelesul cel mai diabolic.

   Părintele a vorbit în cuvinte puţine despre Piteşti. Mereu cuvântul său revenea la semnifi­caţia duhovnicească a celor petrecute acolo, raportându-le la Dumnezeu şi la veşnicie:

  „Ţinta a fost sufletul nostru. Au încercat să distrugă în noi ceea ce educaţia părintească, educaţia soci­ală şi Biserica puseseră. Şi pentru asta au încer­cat să ne izoleze, să fim singuri. Mi-aduc aminte nişte versuri din închisoare ale lui Constantin Oprişan: «Să vezi cum nevăzute adâncuri se desfac,/ Pe demoni cum stau singuri, şi înge­rii perechi». Intr-adevăr, iconografia îi prezintă pe demoni izolaţi, câte unul, în vreme ce se­rafimii, heruvimii, dacă nu-s mai mulţi, sunt măcar doi. Aşa au vrut să facă din noi — fiinţe izolate, fără relaţie cu aproapele, ca o insulă sin­guratică într-un ocean de nenorocire”.

Eliberarea şi nebunia Crucii

  In anul 1965, Gheorghe Calciu se căsătoreşte cu Adriana Dumitreasa, sora a doi foşti deţinuţi politici, şi urmează Facultatea de Filologie, iar mai apoi Teologia, cu sprijinul Patriarhului Iustinian (Marina). Sub acoperirea lui izbuteşte să treacă de filtrele organelor Securităţii şi este hirotonit şi numit preot profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. Cucereşte sufletele elevilor prin pres­tanţa sa intelectuală, prin acrivia conştiinţei şi mai ales prin relaţia de dragoste duhovnicească pe care o leagă cu fiii săi duhovniceşti în toată clipa — la şcoală, în tabere, în vacanţe, la slujbe, la rugăciune şi la spovedanie. Işi iubeşte elevii nu cu o dragoste cuminte, ci cu una nebunească, evanghelică, sfi­dând de multe ori logica omenească a celorlalţi colegi profesori. La cutremurul din martie 1977, Părintele îşi strânge reverenda în brâu şi intră cu riscul propriei vieţi printre tonele de moloz să-şi caute elevii prinşi sub dărâmăturile căminului.

   Mai târziu, când Ceauşescu a început seria dărâmărilor bisericilor voievodale din Capitală, singurul glas care s-a ridicat a fost cel a Preotului profesor Gheorghe Calciu. A rostit la Seminarul Teologic „Radu-Vodă” din Bucureşti cele „7 Cuvinte către tineri”, în decurs de şapte săptă­mâni, sub privirile încremenite ale Securităţii, care nu mai avusese până atunci un asemenea caz! Astăzi sunt greu de imaginat curajul şi încre­derea desăvârşită în Dumnezeu ce l-au însufleţit pe Părintele în acea perioadă a tăcerii şi fricii ce stăpânea o întreagă ţară.   Un singur om, cu ne­putinţe şi răni, cu dureri de nimeni ştiute, dar şi cu o incandescenţă a inimii ce transcedea lumea, s-a ridicat împotriva unui întreg imperiu al terorii şi al necredinţei. Era anul 1979 şi aproape o sută de securişti erau plătiţi pentru urmărirea sa douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi pa­tru. Ceauşescu l-a socotit duşmanul numărul unu al regimului şi a decretat condamnarea sa la moarte. Insă pronia dumnezeiească a lucrat mi­nunat şi, ca urmare a protestelor din Occident, pedeapsa i s-a comutat la zece ani de temniţă grea pentru „furnizarea de informaţii secrete unei puteri străine”.

   Gândul lui Ceauşescu era însă ca în decurs de doi-trei ani să reuşească, prin mijloace aco­perite, lichidarea Preotului Gheorghe Calciu în închisoare. Vreme de trei luni a fost internat la spitalul de nebuni din Penitenciarul Jilava. Bătut şi umilit, Părintele a refuzat să ia medicaţia pre­scrisă. Nu se cunosc amănunte despre cele ce le-a îndurat aici — numai în treacăt Părintele a povestit că la un moment dat avea mâinile um­flate şi tumefiate din pricina loviturilor primite pentru că se ruga şi că în spital foloseau ca me­todă de „tratament” şocurile electrice.

   Au urmat apoi alţi cinci ani de temniţă, cu ameninţări cu moartea, umiliri, bătăi, înfome­tare, presiuni psihice şi fizice, atât asupra sa, cât şi asupra soţiei şi a fiului său Andrei, Părintele întărea faptul că nici o clipă nu s-a gândit că va ieşi viu din închisoare, iar acest gând a constituit scutul de apărare pe care l-a avut înaintea curse­lor întinse cu abilitate de Securitate spre a-l înge­nunchea. Căci un om care se socoteşte mort nu mai poate fi atins de nimic. Din când în când, însă, Dumnezeu cerceta pe robul Său şi-i dădea a gusta tainic din bucuria şi Lumina Sa. Astfel, după o noapte de Paşti petrecută la Aiud în pri­veghere şi rugăciune, Părintele a simţit nevoia ca dimineaţa să-i spună gardianului: „Hristos a în­viat!”. Provocarea era clară, curajul nebunesc. Pe tură se nimerise cel mai sălbatic dintre gardieni, care „dacă nu bătea câte patru-cinci oameni în timpul serviciului, nu se simţea bine”.

   „Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el, i-am spus «Hristos a înviat!». Gardianul s-a ui­tat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui, s-a întors din nou la mine şi a spus: «Adevărat a înviat!». A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus «Adevărat a înviat!», ci că a fost îngerul Domnului. Acela care, stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: «Pentru ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Iată, a în­viat! Veniţi să vedeţi locul unde-L puseseră». Prin gura lui, îngerul mi-a confirmat învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare si pentru că Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei învieri. Celula mea s-a umplut de Lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele cinci-şase ore până la prânz, când venea mâncarea, am fost în Lumină şi bucurie spirituală”.

   Altădată Părintele a convertit doi criminali care erau puşi de Securitate în celulă cu dânsul cu misiunea de a-l omorî. In urma unei Liturghii pe care mărturisitorul şi preotul lui Hristos, Părintele Calciu, a săvârşit-o în celulă, cei doi, învăluiţi de lumina harului şi a rugăciunii sale, i-au mărturisit:

   „Popo, ne-au zis să te omoram, dar noi omoram pe cine vrem noi, nu pe cine vor ei!”.

   1984, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în urma valurilor de proteste internaţionale, Părintele a fost eliberat, aceasta fiind condiţia im­pusă de Statele Unite ale Americii pentru a acorda României „clauza naţiunii celei mai favorizate”. Părintele Gheorghe Calciu a fost caterisit şi ex­pulzat în America. Aici a dus o viaţă de smerenie, muncind vreme de mai mulţi ani în construcţii, cărând saci cu ciment, punând parchet în locu­inţe, reparând acoperişuri la case. Era trecut de 60 de ani, dintre care 21 şi-i petrecuse după gratii. A slujit ca preot paroh la Biserica „Sfânta Cruce” din Washington, a conferenţiat în Europa şi America, rămânând până la sfârşitul vieţii un mărturisitor incomod, un preot deplin, un duhovnic rar, un rugător pentru lume. An de an, duhul iubirii de ţară îl aducea din nou în România, căci aici era îngropată singura avuţie a inimii sale: cei şaizeci de ani de luptă, de suferinţe şi bucurii duhovniceşti închinate Bisericii Române.

   Ucenicii din America şi-l amintesc pe Părintele spre apusul vieţii, albit de ani şi su­ferinţă, cu ochii licărind de bucurie şi tainică lacrimă, cum asculta îngenuncheat spoveda­niile fiilor săi duhovniceşti, într-o smerenie fără cuvinte. Părintele îngenunchea înaintea oricărui suflet care venea cu umilinţă la Cel Răstignit pentru păcatele lumii şi mijlocea umil pentru iertarea fiecăruia. In „sfânta sfin­telor” din inima sa şi-a trăit pocăinţa precum cei desăvârşiţi, până în clipa morţii.

   La vârsta de 80 de ani s-a îmbolnăvit de can­cer pancreatic şi s-a stins din această viaţă, mutându-se în Biserica biruitoare din cer, ducând Domnului comoara unei vieţi de pătimire şi mărturisire, comoara unei inimi îndurerate şi iu­bitoare, care a trăit răstignită între pământ şi cer.

    La opt ani după cuvioasa sa adormire întru Domnul, Părintele Gheorghe Calciu rămâne un semn de întrebare pentru logica şi raţiunea vea­cului acestuia, un purtător al Crucii şi al patimi­lor Domnului, iar prin aceasta un fiu al învierii. Ascuns în Lumina Celui Nezidit, Părintele Calciu, cu aceeaşi discreţie, modestie, dar şi pu­tere şi iubire, îşi continuă în veşnicie lucrarea de slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor.

Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconeşti

 

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2014/11/20/parintele-calciu-21-noiembrie-2006/