ICOANA ZILEI

 

CALENDAR ORTODOX

  

 

 

Pastorala de sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos: Bucuria Învierii întrece toate bucuriile

 

 

 

Cu ocazia Sfântului Praznic al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va transmite mesajul de binecuvântare către preoţii, credincioşii, monahii şi monahiile din cuprinsul eparhiei, prin scrisoarea pastorală care va fi citită în toate lăcaşurile de cult.

 

Preacucernicului cler, preacuviosului cin monahal şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia CraioveiHar, milă şi pace de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar de la noi, părinteşti binecuvântări

 

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

 

Hristos a înviat!

 

Adevărat a înviat!

 

 

Pastorala de sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

 

 

 

Astăzi prăznuim pretutindeni în lumea creştină Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Domnul şi Dumnezeul nostru, ridicându-Se din morţi, a luminat cerul şi pământul, punând temelie nouă neamului omenesc. Biruinţa Lui ne dă prilejul binecuvântat să ne bucurăm şi să ne veselim că El a biruit moartea şi iadul, pentru mântuirea noastră. Însuşi troparul acestui praznic spune: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Această cântare ne creează o stare sufletească negrăită şi incomparabilă cu niciuna din cele prin care trec oamenii. Într-adevăr, bucuria pascală este efectul puterii şi binecuvântării Domnului, Care a suferit şi a înviat ca noi să ne veselim de această zi, aşa cum spunem: „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”.

 

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

Cu trei zile înainte de Sfânta Înviere, Mântuitorul a fost judecat şi condamnat la moarte prin răstignire. Deşi nu I-au găsit nicio vină, iudeii au strigat cu toţii să fie răstignit, cerând în locul eliberării Lui pe un tâlhar înfricoşător. Până la locul crucificării, duşmanii Domnului L-au însoţit cu urlete şi cu defăimări, desfătându-se de durerile Lui trupeşti şi sufleteşti. Pentru ei, Iisus Cel dulce şi blând era un înşelător, uitând, bineînţeles, că Acesta era Cel care le vindecase bolnavii şi le înviase morţii. Ei L-au numit în derâdere „Regele Iudeilor” şi L-au încoronat cu spini, iar în loc de tron I-au dat o cruce. Apoi, L-au adăpat cu fiere şi cu oţet, tocmai pe Acela care i-a hrănit cu mană în pustie. Mai pe urmă, I-au dat ca loc de odihnă un mormânt săpat în piatră şi pe lespedea grea de la uşa mormântului au pus peceţile lor, crezând că prin aceasta L-au biruit pentru totdeauna. Dar Domnul n-a întârziat şi a treia zi a înviat, cum a spus mai înainte Apostolilor Săi. Astfel, vrăjmaşii Săi au rămas dezamăgiţi şi tulburaţi. Chiar dacă au mai încercat să plătească pe soldaţi, adevărul Învierii n-a mai putut fi tăgăduit niciodată, el devenind temelia credinţei noastre. De atunci, Învierea Mântuitorului Hristos s-a impus cu puterea faptului împlinit şi cunoscut, fiind bucuria noastră şi a întregii lumi.

 

Iubiţii mei fii şi fiice sufleteşti,

 

În dimineaţa Învierii, femeile mironosiţe, aflând de la înger despre Învierea Domnului, au alergat „cu frică şi cu bucurie mare” să vestească ucenicilor că a Înviat Domnul. Primul cuvânt pe care Mântuitorul Cel înviat îl adresează lor este: „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9). După cum vedem, bucuria este starea sufletească pe care a produs-o vestea Învierii.

 

Deci, femeile mironosiţe se bucurau nu numai pentru că L-au văzut pe Învăţătorul iubit, ci şi pentru că Stăpânul vieţii a izgonit moartea şi ne-a eliberat din robia diavolului. Sfinţii Apostoli şi femeile purtătoare de mir au înţeles în acele momente că Învierea a produs o schimbare radicală în viaţa lumii, omenirea fiind pătrunsă de lumina nesfârşită a Împărăţiei cerurilor.

 

Domnul Hristos Însuşi a confirmat această bucurie prin cuvintele: „Iată, Eu voi fi cu voi până la Sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Tocmai de aceea, Domnul a dorit ca nimeni să nu fie trist în noaptea Învierii, întrucât El ne-a izbăvit de întristare şi de moarte. Înainte de Învierea Lui, toată lumea era ţinută în durere şi tristeţe chinuitoare, dar acum toate s-au umplut de lumină şi de bucurie, „pentru că Hristos a înviat ca un Atotputernic”. În această ambianţă, făptura este cuprinsă de lumină dumnezeiască, timpul întreg devenind un ajun al duminicii veşnice. Deci, bucuria Învierii întrece toate bucuriile şi copleşeşte toate tristeţile din lume. Dacă în Vechiul Testament un stâlp de foc conducea un popor dintr-o robie pământească spre o libertate mărginită, exterioară, în Noul Testament, Soarele Dreptăţii ne luminează şi ne conduce spre libertatea deplină a vieţii veşnice. În felul acesta, Mântuitorul Cel înviat a realizat prin Învierea Sa o totală sfinţire a creaţiei. Astfel, „această noapte de mântuire este sfinţită cu adevărat şi mult prăznuită şi strălucită, fiind mai înainte vestitoare a zilei celei purtătoare de lumină a Învierii, întru care Lumina cea fără de ani din mormânt tuturor a strălucit”.

 

Biserica exprimă această realitate a bucuriei Învierii printr-o mulţime de atribute care arată că: „Paştile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat, Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile, Hristos Mântuitorul, Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii”.

 

În acest context, Mântuitorul Hristos este cu adevărat începutul sfinţirii trupurilor şi sufletelor noastre din care se revarsă peste noi o iubire negrăită. Pentru aceasta întreaga omenire aduce Dătătorului de lumină „închinăciune şi slavă, căci El, la sfârşitul veacurilor, ca într-o oglindă prin trup a strălucit lumii şi până la iad S-a pogorât şi întunericul cel de acolo l-a stricat şi a arătat lumina Învierii neamurilor”. Fără îndoială, firea umană îndumnezeită a Cuvântului lui Dumnezeu, ca focul de arzătoare, s-a lăsat pipăită de Sfântul Toma, care odată cu atingerea rănilor Domnului a simţit puterea dumnezeiască din trupul Lui: „Cine a păzit atunci mâna ucenicului nearsă, se întreabă scriitorul sfânt, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei îndrăzneala de a putut pipăi osul cel de văpaie? Cu adevărat ceea ce a pipăit este coasta Domnului. Că de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi ea patimile cele ce-au clătinat cele de sus şi cele de jos?” (Penticostar, Sâmbăta în Săptămâna luminată) După acest moment crucial, Apostolul Toma a crezut în Învierea Domnului pentru că a simţit cu mâna sa puterea dumnezeiască, cum spune cântarea: „Iar el, simţind cu mâna sa firea Ta Doamne îndoită, plin de frică a strigat către Tine: Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie!”( Penticostar, Vecernia din Sâmbăta Săptămânii luminate).

 

Aşadar, Sfântul Toma a cunoscut cu sufletul şi cu trupul, atât căldura umană a Domnului, cât şi iubirea Lui dumnezeiască „cea de viaţă aducătoare, şi tremurând a simţit îndată îndoita lucrare a celor două firi unite fără amestecare şi cu credinţă a strigat zicând: Tu eşti Domnul cel preaînălţat, Dumnezeul Părinţilor şi al nostru, slavã Ţie!”( Penticostar, Utrenia din Duminica Tomii). Şi noi învăţăm de la Apostol că Mântuitorul ne împărtăşeşte harul şi iubirea Sa desăvârşită, ca să ne unim cu El desăvârşit. Despre această împărtăşire ne vorbesc şi rugăciunile din Sfânta Liturghie, când se spune: „dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat până în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”.

 

Drept măritori creştini,

 

Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, este cu adevărat Lumina şi Viaţa noastră. Ca Fiu al lui Dumnezeu, Care iubeşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, El ne iubeşte desăvârşit şi pe noi, fiind iubirea şi bunătatea deschise tuturor. Prin Întrupare, El S-a arătat ca lumină deplină omului, iar prin Înviere, El ne descoperă bucuria vieţuirii în comuniune intimă cu Sfânta Treime, ca să trăim fericirea veşnică în lumină. Iubirea Lui, văzută ca Lumină, ne arată că lumea poate deveni locul de comunicare cu El, cum zice Domnul: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”( Ioan 8, 12). În acest caz, Mântuitorul Hristos, ca Lumină a lumii şi a vieţii, ne descoperă valoarea reală a pregătirii noastre pentru viaţa veşnică prin Sfintele Taine. Ca Fiu al Tatălui şi Creator al luminii, El a venit în lume de deasupra luminii ca să ne scape de moarte şi întuneric. El nu este o lumină pământească mărginită, ci Lumina cea adevărată care Se naşte din Lumina Tatălui, cum spunem în Crez „Lumină din Lumină”.

 

Deci, prin faptul că El este atât Dumnezeu Care ne-a dăruit viaţă veşnică, prin Învierea Lui, cât şi Om care a biruit moartea noastră, El ne dă posibilitate să vedem prin lumină lumea aceasta şi prin ea pe Dumnezeu. Pentru aceasta, Învierea Lui este sărbătoarea care umple toate de lumină, şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. În ea ne luminăm, căci Paştile ne-au scos din moarte la viaţă şi ne-au urcat de pe pământ la cer.

 

Acum, după ce ne-am curăţit la inimă şi la suflet prin post şi rugăciune, vedem pe Mântuitorul Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. De asemenea, ne bucurăm cu toţii, şi cerul şi pământul, cântându-I cântare de biruinţă, că Hristos a înviat, veselia cea veşnică.

 

Dar noi nu suntem numai luminaţi de Soarele Dreptăţii, ci suntem şi purtători de lumina Învierii în lume.

 

Dacă Lumina cea fără de ani a strălucit tuturor din mormânt, şi noi, cuprinşi de lumina Domnului, radiem celor din jurul nostru bucuria Paştilor lui Dumnezeu, cele mântuitoare. Deci, toţi fiii şi fiicele pământului, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la Apus şi de la Miază-noapte şi de la mare şi de la Răsărit, binecuvântăm pe Hristos în veci. În felul acesta trecem de la moarte la viaţă, aşa cum ne spune cuvântul „Paşti”, prin Mântuitorul Hristos, Care după ce a fost răstignit şi îngropat, a înviat din mormânt, fără să guste stricăciunea morţii.

 

Acest moment al Învierii Domnului, dupã învăţătura Sfinţilor Evanghelişti şi istorici bisericeşti, a avut loc în prima duminică de după Paştile iudeilor. De atunci, Duminica a devenit pentru noi, creştinii ortodocşi, „Sfânta Zi, Împărăteasă şi Doamnă, Praznic al praznicilor şi Sărbătoare a sărbătorilor, întru care binecuvântăm pe Hristos în veci”. Aşadar, Duminica, această „Sărbătoare a sărbătorilor şi Praznic al praznicelor”, este o revărsare din lumină şi viaţă. Mântuitorul, prin Învierea Sa, cuprinde natura noastră omenească pentru a o sfinţi şi îndumnezei.

 

Datorită acestei ridicări din morţi a Domnului, noi simţim o bucurie copleşitoare, care se reînnoieşte în fiecare an de la bucuria Învierii şi pânã la sfârşitul veacurilor. Într-adevãr, Cel ce n-a stricat cheile Fecioarei, prin Naşterea Sa, acum a înviat din mormânt, păzind peceţile întregi. Mai înainte, El S-a coborât întru cele mai de jos ale pământului, a sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi de demult şi, apoi, a treia zi S-a sculat din mormânt, deschizându-ne nouă uşile Raiului. Fără îndoială, această trăire spirituală caracterizează credinţa Bisericii noastre, care este marcată de entuziasmul apostolic şi de fericirea nădejdii veşnice a sfinţilor mucenici.

 

Având aceste dovezi ale iubirii şi binecuvântării lui Dumnezeu, se cade să cinstim Învierea ca pe un eveniment unic şi real al credinţei şi existenţei noastre. Această certitudine ne transformă conştiinţa şi face din noi propovăduitori ai acestui adevăr. Ea ne deschide dorul după Împărăţia cerurilor şi după Sfânta Liturghie, când Domnul ne dă spre mâncare Trupul şi Sângele Său.

 

De asemenea, trebuie să ştim că Învierea ne dă să înţelegem că viaţa aceasta este a ostenelilor şi că trebuie să ne silim permanent să ne agonisim fapte bune vrednice pentru Împărăţia cerurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă să luăm aminte la corăbierii care priveghează pururea, chiar şi atunci când ajung la liman cu corăbiile lor, ca nu cumva să lovească corabia de vreo stâncă şi să li se întâmple primejdie şi pagubă mare.

 

Având în minte această grijă, Sfântul ne îndeamnă: „să nu fim nepăsători şi nerecunoscători faţă de binefacerile pe care le-am luat prin Învierea Domnului. Nici să zicem: iată, Postul Mare a trecut, de acum putem să fim fără de grijă. Căci acum, mai mult decât înainte, trebuie să avem mare grijă pentru sufletul nostru ca nu cumva trupul întărindu-se, pe suflet să-l facă mai neputincios. Ca nu purtând grijă pentru rob, de stăpân să ne lenevim. Căci nevoinţa noastră duhovnicească este pentru toată viaţa”.

 

Deci, vă ducem aminte că fără iubire, iertare şi milostenie Paştele nu sunt Paşti, nici bucuria nu e bucurie, nici Învierea nu rodeşte în inimile noastre. Apoi, lepădând din inimile noastre toată răutatea, toată întristarea şi păcatul, să primim cu bucurie pe Hristos Cel înviat. Numai astfel ne vom putea închina Sfintei Cruci pe care S-a răstignit Domnul şi vom urma cu credinţă şi nădejde pe Mântuitorul nostru, împreună cu Maica Domnului, cu Sfinţii Apostoli şi cu toţi sfinţii. Se cuvine iarăşi să ne împăcăm unii cu alţii şi să nu ne pierdem credinţa şi nădejdea în necazurile vieţii, căci Hristos Cel înviat este cu noi. Îl purtăm în noi şi rămâne în veci cu noi, de vom rămâne în dragostea Lui şi-I vom păzi poruncile.

 

Vă reamintim, iubiţi părinţi, fraţi şi surori, că la întâi Mai, de Duminica Tomii, vom avea Bucuria canonizării Sfântului Irodion de la Lainici Luceafărul Olteniei, unde vă îndemnăm să veniţi cu toţii ca să ne închinăm Sfintelor sale Moaşte şi să ne învrednicim de rugăciunile şi binecuvântările sale.

 

Cu această credinţă dătătoare de viaţă în Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vă îmbrăţişăm pe toţi şi vă dorim să trăiţi aceste sărbători sfinte în pace şi sănătate: „Hristos a înviat!”.

 

 

 

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt,

 

 

 

 

 

† IPS Acad. Dr. Irineu

 

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

 

sursa: http://www.mitropoliaolteniei.ro/?p=2035